Eu mă antrenez aici. Interviu cu Elena Rădulescu. Partea I-a
Constant, în sala de escaladă și bouldering Carpatic poate fi văzut un grup de 5-6 adolescenți care se antrenează sub atenta supraveghere a lui Gabriel Bivolaru (Biță).
Curios din fire, am încercat să le aflu povestea. Așa am ajuns să o cunosc pe Elena Rădulescu, o fată care prin seriozitate și coerență pare mult mai matură decât cei 15 ani ai ei neîmpliniți.
Proaspăt intrată în clasa a IX-a la Colegiul Național Sf. Sava, Elena mi-a oferit un interviu fabulos, despre debutul ei în cățărare, antrenamentele de la Carpatic și despre modul în care cățărarea i-a schimbat viața.
Ceva îmi spune că vom mai auzi de Elena în viitor, atât în escaladă și bouldering, dar și în zona profesională pe care și-o va alege mai târziu.
Alex Codreanu (AC): Bună. Hai să începem cu numele și vârsta ta și, eventual, unde înveți.
Elena Rădulescu (ER): Eu sunt Elena Rădulescu, am 14 ani, fac 15 într-o lună, și învăț în Sava. Sunt într-a IX-a.
AC: De când te cațeri?
ER: Se împlinesc 3 ani acum, în septembrie.
AC: Cu cine ai început ca instructor?
ER: Am făcut la început cu Petre, 1 an, și apoi cu Biță. De 2 ani lucrez cu Biță.
AC: Îmi poți spune te rog frecvența antrenamentelor? Adică cât de des te-ai antrenat pe săptămână și cum a variat numărul antrenamentelor în acești 3 ani?
ER: În prima lună am venit numai o dată pe săptămână. După acest debut mi-am dat seama că vreau să vin mai des, așa că am început să vin de 2 ori pe săptămână. Tot anul acesta, adică toată clasa a VIII-a, deși mi-am dorit să vin și mai des, m-am antrenat numai de 2 ori din cauza meditațiilor și a temelor. De când a început vacanța însă vin de 3 ori, și așa o să fie și acum încolo, într-a IX-a și a X-a. Poate chiar mai des, cine știe?
AC: Cred că clasa a VIII-a a fost un moment critic, în care, pe lângă eventualele tale ezitări de a continua cu antrenamentele, s-ar putea ca și părinții să fi avut niște semne de întrebare legate de modul în care antrenamentul îți afectează școala. Ne poți spune cum a fost?
ER: Da, absolut. La început au fost și ei foarte sceptici în privința asta, au zis că „băi, stai acasă, învață pentru că ai examen”, dar după acea și-au dat seama că am nevoie de niște momente pe săptămână în care să mă separ cu totul de școală și de niște ore pe săptămână în care să pot face ce-mi place. Și-au dat seama că, de fapt, să vin aici e benefic, pentru că ajung acasă și mai motivată să învăț. Și m-au lăsat să vin. A fost foarte OK. Mai mult, cred că dacă nu veneam aici în timpul clasei a VIII-a, eram pe calmante de demult.
AC: Bănuiesc ai vorbit cu colegii tăi despre faptul că faci escaladă. I-ai molipsit cumva, le-ai transmis interesul tău pentru escaladă? Ce cred ei despre cățărat în general?
ER: Părerile sunt extrem de împărțite. Unii, foarte puțini, spun „Moamă cât de tare! Vreau și eu! Mereu am vrut să mă apuc! Mi se pare super mișto!”. Destul de mulți întreabă „E un sport? E pe bune? Chiar se întâmplă chestia asta?”. Alții sunt indiferenți, dar când încep să le vorbesc mai multe, pentru că atunci când vorbesc despre chestia asta vorbesc mult și repede din cauza entuziasmului, devin foarte atrași de chestia asta. De exemplu am o colegă pe care am adus-o la Carpatic și a făcut și ea aici o perioadă, până a venit a VIII-a, când n-au mai lăsat-o ai ei.
Repet, părerile sunt foarte împărțite pentru cățărarea nu este sport pentru toată lumea. Unii sunt speriați de idee, altora li se pare super mișto. Prietenii mei în schimb sunt receptivi la idei și chestii noi și de aceea lor le place.
AC: Și au venit și ei să încerce?
ER: Da! Au venit, câțiva. Foarte puțini au rămas.
AC: Cât durează în medie această durată de încercare a celor care au venit pentru că le-ai stârnit tu interesul? Cât timp s-au antrenat aici la Carpatic?
ER: Foarte puțin, au venit 1-2 ori, după care nu au mai venit. După cum spuneam, cățărarea nu este ceva pentru toată lumea, și, fie îți place foarte mult și iubești efectiv să vii la sală, fie nu e pentru tine și atunci nu vii pentru că nu are sens să faci ceva ce nu-ți place.
AC: Mi se pare interesant faptul că părinții te-au încurajat să continui cu escalada, inclusiv în clasa a VIII-a. Ne poți spune câteva lucruri despre ei, respectiv în ce zonă profesională activează și nivelul lor de studii?
ER: Păi mama a terminat ASE-ul, după care a lucrat în bancă mult timp. Acum are propria ei firmă, e antreprenor și face coaching; tata la fel, a terminat Politehnica și a fost inginer foarte multă vreme, după care s-a reprofilat total și acum avem un business în Sinaia. Amândoi au plecat de undeva și acum sunt în locuri total diferite față de unde au plecat.
AC: Ai crescut într-un mediu propice pentru a încerca lucruri noi și care să te încurajeze să te dezvolți în zona în care tu îți dorești.
ER: Da.
AC: Mi-ai spus că ai avut 2 instructori până acum. Există diferențe între instructori? Cât de important este instructor pentru a te motiva să continui și pentru a-ți grăbi progresul?
ER: Absolut. 100% da. Clar. Fiind oameni diferiți, instructorii au feluri diferite în care te învață lucrurile. De exemplu, eu cred că am crescut mult mai mult de când sunt cu Biță decât atunci când eram cu Petre. N-o spun în nume de rău, mi-a plăcut extrem de mult cu Petre, dar am crescut mult mai mult cu Biță. La acest lucru a contat și faptul că atunci când am venit la Biță am intrat într-o grupă de copii destul de omogenă, cu care mă cațăr și acum. Câțiva sunt mai buni ca mine, și asta mă motivează foarte tare. Pot învăța și de la ei, nu numai de la instructor. Apropos, Biță, ca instructor, e genial.
AC: Mi-ai spus că aceasta grupa asta este destul de omogenă ca vârstă.
ER: Da.
AC: Ceva îmi spune că sunteți destul de omogeni și ca licee. Spune-mi te rog câteva lucruri despre grupa asta. Mă interesează vârsta colegilor tăi de antrenament, unde învață și de cât timp se cațără.
ER: Păi suntem șase. Trei și trei. Trei mai începători și trei care se cațără ceva mai bine, dintre care: 3 sunt a XII-a, 2 la Vianu și 1 la Lazăr, iar eu și cu încă o fată intrăm acum în a IX-a, ea e la Coșbuc și eu sunt în Sava. Mai e și Boris, cel mai mare, care este la facultate, la ASE la Cibernetică. Chiar nu știu de cât timp se cațără el.
Fata de vârsta mea s-a apucat o dată cu mine. De fapt eu m-am apucat prin ea. Ea s-a apucat prima și, fiind foarte bune prietene, m-a adus și pe mine; mi-a plăcut foarte mult.
În rest, Andreea și Radu, ăștia de a XII-a, cred că se cațără de vreo 2 ani, sau ceva de genul acesta.
Și ceilalți 2, Ștefan și Boris cred că au vreo 4 ani. 100% se cațără de mai mult timp ca mine. Dar nu cu mult mai mult. Adică toți avem cam 2-3 ani de cățărare, ei au cam 4.
AC: Care e mai bun? Vianu sau Sava?
ER: Nu știu, nu mă întreba. Am luat o notă la examen care îmi permitea să aleg ce liceu voiam eu. Inițial alesesem Vianu, dar în dimineața aceea când a trebuit să completez opțiunile, m-am trezit scriind Sava. Așa am simțit atunci. Nu știu cum e în Sava, cum nu știu cum e în Vianu. Cred însă că sunt extrem de diferite.
AC: Cât de mult contează după tine vechimea în antrenament? E mai importantă decât motivația și genetica?
ER: Vechimea e utilă, însemnă experiență, dar e degeaba dacă nu vine la pachet cu motivație și cu perseverență, cu dorință de a învăța și a crește. Poți veni aici de 5 ani de zile și să nu fi făcut nimic, și poți să fi venit aici de 1 an de zile și să te fi chinuit și să fi muncit și să fi ajuns mai sus decât acela care este aici de mai mult timp. Adică e utilă, dar nu e neapărat esențială; trebuie să vină la pachet cu foarte multe alte chestii. Nu văd neapărat vechimea ca un avantaj. Adică e un avantaj acolo mic, dar nu e definitoriu.
AC: Cum crezi că îți poți grăbi progresul? Ce crezi că trebuie făcut ca într-un timp cât mai scurt să poți ajunge cât mai departe în escaladă? Există vreun secret sau o metodă de antrenament care te poate ajuta în acest sens?
ER: Să știi că și eu, într-o oarecare măsură, încă caut secretul acesta. Cred că trebuie să fi perseverent, să fi constant și când vii să fi dispus să faci treabă. Adică dacă vii și stai pe saltea și „hihihi”, „hahaha” sau faci alte chestii, degeaba ai venit. Trebuie să vii, să te chinui și să tragi tare de tine, să dai 105% de fiecare dată. Cred că asta contează. Adică nu știu dacă e neapărat un secret, cât perseverență multă, dorință și plăcerea de a te antrena. Asta cred că e foarte important.
AC: OK, hai să trecem la niște întrebări specifice. În ăștia 3 ani ați fost încurajați să faceți mai multă continuitate, mai multă rezistență, sau ați fost introduși în antrenamentele de forță specifică? Există un plan pe partea de mobilitate, stretching? Cum a variat antrenamentul în acești 3 ani?
ER: A variat. Absolut. Cel puțin eu așa simt. De fiecare dată Biță are ceva notat în carnețel și ne spune „Azi facem escaladă”, „Azi facem bouldering”, „Azi facem forță”. Obligatoriu la final stretching, pentru că așa merge treaba.
Este adevărat că nu prea ne facem noi încălzirea cum trebuie pentru că atunci când venim suntem prea entuziasmați să ne cățărăm și o cam neglijăm, dar în rest, da, variază foarte mult.
Mai nou facem foarte rar escaladă; în schimb facem mult bouldering. Mă bucur, pentru că îmi place. Îmi place mult mai mult bouldering-ul. Avem și antrenamente de forță, dar principalul este bouldering-ul. Avem, de asemenea, diferite zile de bouldering, adică avem zile în care Biță ne dă trasee, și zile în ne facem propriile trasee, că să putem învăța să gândim și noi. Facem din toate, pentru că facem cu Biță, care e genial.
