Eu mă antrenez aici. Interviu cu Valentina Aldea
Mă intersectasem ocazional cu Valentina Aldea la vechiul Ecran Club, un panou care mai există doar amintirea celor care se cățărau înainte de 2012. Prima oară am intrat în vorbă cu ea la ședințele de kinetoterapie unde participam în calitate de pacienți în incinta Institutului Național de Recuperare, Medicină Fizică și Balneoclimatologie din Centrul Vechi al Bucureștiului. Era probabil anul 2012- 2013.
Ulterior, drumurile noastre s-au întâlnit tot mai des în sala de escaladă și bouldering Carpatic, unde Valentina oferă cursuri de inițiere și perfecționare în escaladă și bouldering.
Valentina, din 2005, atunci când s-a apucat de cățărare, a avut un progres constant, performanța sa maximă de până acum fiind traseul Animasyon Otomatik cotat 7c+.
Prin curajul de a se dedica total cățărării, Valentina merită să fie cunoscută (și) mai bine de comunitate. Nu în ultimul rând, Valentina este cea care deschide o serie de interviuri din seria „EU MĂ ANTRENEZ AICI”, respectiv prezentarea exponenților ecosistemului Carpatic, o pepinieră constantă și prolifică de cățărători implicați și motivați să ajungă cât mai sus.
Faleza Trebenna, Antalya, dificultate 7+
Alex Codreanu (AC): Când ai început să te cațeri și cum?
Valentina Aldea (VA): Am descoperit cățăratul acum 15 ani, când mergeam la munte cu Scoala de Ghizi Christian Adventure. Într-un cantonament la Cabana Cuca, ne-am cățărat în bocanci pe un diedru de 10 m înălțime, manșă. Țin minte și acum liniștea pe care am simțit-o și sentimentul că tot zgomotul din jur se oprește și că nu mai există nimic în afara mea și a stâncii pe care mă cățăram. Un sentiment fain de liniște interioară și bucurie.
Imediat după cantonament am căutat o sală de cățărat în Bucuresti și am început să merg de 3 ori pe săptămână la Ecran Club. Am participat la doua tabere de alpinism sub egida Federației de Alpinism și Escaladă organizate de Iustin Ionescu si Vlad Popa, la refugiul Coștila. Ieșeam la stâncă ori de câte ori aveam ocazia și nu mă gândeam decât la cățărat.
Progresul a fost lent întrucât nu mai făcusem vreun sport înainte, iar corpul meu nu era obișnuit cu efortul. Fusesem genul de copil care stătea în casă sau la bunici la țară și citea toată vara, iar excursiile cu părinții la munte erau simple plimbări prin Sinaia.
Privind în urmă, pot spune că atunci când am descoperit cățăratul am descoperit de fapt o altă lume și abia am început să copilăresc cu adevărat.
Faleza Turkish Standard, Antalya, dificultate 8-
AC: Cum s-a împăcat viața profesională cu cățăratul?
VA: Destul de greu la început, întrucât căutam multă libertate. Am terminat Facultatea de Științe Politice, însă m-am îndreptat spre Turism, cu gândul că așa voi călători poate mai mult. Călătoriile însă erau prea rare, iar timpul petrecut la birou mult prea mare. După 5 ani de Turism, m-am angajat la multinaționala Oracle unde am petrecut următorii 7 ani. Spre surprinderea mea, genul acesta de job m-a prins ani buni, pentru că oamenii erau destul de relaxați. Atâta timp cât îți făceai treaba, îți puteai organiza timpul într-o anumita măsura cum doreai – puteai pleca mai devreme la antrenament sau veni mai târziu la birou. Îmi plăcea și colectivul și clienții pe care îi aveam, deci câțiva ani a fost jobul perfect și nu am căutat altceva.
Apoi au început schimbările în corporație și sentimentul că tu ești doar o rotiță mică într-un mare angrenaj și nu contezi. Mă apăsa din ce în ce mai mult asta și mă gândeam din ce în ce mai mult la cățărat.
Așa am ajuns să mă întreb de ce nu fac doar cățărat, dacă asta iubesc. Era foarte greu însă să renunț la un job sigur, mai ales că nu sunt genul care să facă schimbări riscante. Ușor, ușor însă am început să visez la o ieșire de câteva luni de zile la escaladă, așa cum fac străinii în general. Să văd cum mă schimbă o asemenea experiență și unde mă duce din punct de vedere al nivelului meu la stâncă.
În ianuarie 2018 am demisionat de la Oracle și am organizat primul concurs de bouldering „Cel mai bun din curtea școlii” la Carpatic, împreună cu Doru Baias. Menționez că el e fost pionul principal – eu doar am gândit / pus câteva trasee și am profitat de ocazie să învăț să amenajez un concurs.
În februarie 2018 am plecat două luni și jumătate în Antalya, zona Geyikbayiri, la cățărat. După două săptămâni (și 10 intrări în traseu) am reușit primul meu 9+ la stâncă. Am cățărat multe trasee în aceste două luni și jumătate, fiind foarte aproape de primul 8a (am căzut la ultima mișcare sub top, din rangă!). A fost o experiență și o luptă de care îmi amintesc cu drag. Am înțeles în aceste luni că pentru mine nu contează o reușită cu orice chip, că este mai important stilul și frumusețea mișcărilor mele decât asiguratul topului. Am învățat să mă bucur mai mult când descopăr cum sa trec un pasaj, în felul meu. Cățăratul poate însemna atâtea lucruri … pentru atâția oameni.
Traseul Petranta, dificultate 8+ din Kalymnos, Grecia
AC: Participi la concursuri de escaladă și bouldering? De ce? Care este cea mai bună performanță competițională a ta până acum?
VA: Particip la concursurile de bouldering indoor pentru ca sunt foarte distractive, având multe mișcări dinamice și dezechilibrate, de multe ori aducând un pic cu parkour-ul. Mă motivează să înțeleg cum să mă mișc între volumele / scursele respective, mai ales că am evitat prizele scurse ani buni și sunt slabă la ele. Escalada la panou nu mi se pare atât de faină și prefer escalada la stâncă. Apropos, nici nu îmi amintesc ultimul concurs de escaladă pe panou la care am participat, posibil la vechiul Ecran Club și R.A.T.B.
Primul concurs de care îmi amintesc totuși, de pe vremea când eram începătoare, a fost turneul de bouldering la panou „Gheară și Biceps”, ținut în 2005 în mai multe orașe din Romania. Încă mai port tricoul concursului (cu toate ca acum este aproape decolorat) pentru că îmi amintește de o perioadă foarte de faină! Următoarea amintire este de câștigarea unui concurs de bouldering indoor la Timișoara în 2009. Detalii nu rețin, diploma e la mama acasă, o înrămasem la momentul respectiv. Un an mai târziu, în 2010 am câștigat și un concurs la stâncă, respectiv Piatra Mare Climbing Open.
Mai recent, respectiv în 2017, am ieșit pe locul 2 la concursul de bouldering „Game of Holds” organizat de Fabrica de Cățărat. Menționez că îmi plac concursurile de bouldering din cauza emoțiilor presupuse de un concurs la vedere.
Dacă ieșim din sfera competițională, mă mândresc cu faptul că am parcurs ca secund Fisura Albastră în cel de-al treilea an de cățărare, avându-l pe Vali Popescu cap de coarda. Ne-am retras din traseu pe o ploaie torențială, iar prietenii ne așteptau la refugiul Coștila, îngrijorați, pregătiți cu haine uscate și un ceai cald.
Mai multe despre CV-ul meu alpin pot fi găsite pe profilul meu de 8a.nu pe care încerc să îl actualizez cât mai des.
Faleza Can Baba, Turcia
AC: Ești membru fondator al ABC Climbing Club România. Când și cum a apărut ABC Climbing?
VA: ABC Climbing a apărut în iarna anului 2017. Numele a fost ideea lui Doru, el spunând mereu că vrea să predea ABC-ul cățărării. Asta ne-a lipsit nouă mult timp, oameni care să ne învețe bazele, să ne scoată la stâncă și să ne învețe tehnica.
De aceea și progresul este atât de lent, oamenii buni din Romania își văd doar de cățăratul lor. Cel mai bun exemplu este că acum 10 ani taberele de escaladă erau rare spre inexistente. Eu cu Doru a trebuit să ieșim singuri la cățărat. Întrebările de tipul: „cum să ne antrenăm mai bine?”, „de ce nu putem mai mult la stâncă cu toate că nu lipsim de la antrenamente?”, „de ce alții progresează și noi nu?„, etc au început să devină obsesie.
Singurele răspunsuri disponibile atunci veneau de la prieteni care făceau 8a și ne sfătuiau să facem gullich sau placă sau rezistență la surplombă la 45 grade când la stâncă noi ne cățăram doar pe fețe sau fețe căzute.
Pentru ei poate acesta a fost răspunsul corect, dar noi ne chinuiam pe 8-. Cu siguranță nu lipsa de gullich era problema. Mă rog, discuția asta e foarte lungă. Ideea este că am început să citim cărți de escaladă și să înțelegem că nu avem bazele, că „escalada” este despre escaladă și cățărat cât mai mult, nu despre forță. Am început să ne schimbam viziunea asupra cățăratului și să dorim să o împărtășim cu cei care descoperă acum acest sport și care pot avea astfel un parcurs mult mai ușor decât al nostru.
Traseul „La corturi”, dificultate 6c+, Brătilești, România
AC: Tu și Doru aveți planuri de a continua inițierea cursanților voștri cu antrenamente ulterioare menite să le grăbească progresul în escaladă și bouldering?
VA: Desigur, aceasta este și ideea. După ce i-am făcut pe începători să se îndrăgostească de cățărat trebuie să le arătam și drumul către obiectivele lor 🙂
Traseul Kleopatra, faleza Alabalik, dificultate 8a-, Antalya Turcia
AC: Există un schimb de experiență și de cele mai bune practici între instructorii de escaladă din București și din România?
VA: Nu există așa ceva în România. Comunitatea de cățărători din păcate nu este atât de unită cum este cea a bulgarilor de exemplu. Ne vedem în continuare fiecare de cățăratul lui și avem de pierdut cu toții.
Faleza Grotta dell’Aeronauta, Italia, dificultate 8-
AC: Ce planuri de viitor ai?
VA: Să cațăr primul 8a! Să iasă un cursant de-al meu pe podium la concursurile naționale de escaladă sau bouldering la categoria rookie și, de ce nu în timp, poate la concursurile naționale! Și să mă bucur de cățărat, în toate formele lui.
