0735 221 523 / 021 313 5114

Eu mă antrenez (și) aici. Interviu cu Raluca Vișinescu. Partea a II-a

Eu mă antrenez (și) aici. Interviu cu Raluca Vișinescu. Partea a II-a

Azi există mai mulți arhitecți care se cațără. Acum 10 ani însă lucrurile stăteau altfel. Atunci Raluca Vișinescu era printre puținii arhitecți care își începea antrenamentele de escaladă la singurul panou de cățărare din București– Ecran Club.

Experiența ei în arhitectură a făcut să fie solicită la conceptul mai multor panouri de escaladă din România. „Capodopera” ei, așa cum singură o descrie, rămâne, deocamdată, sala de escaladă Carpatic din incinta SEMA Parc.

Raluca mi-a oferit un interviu amplu și deosebit de interesant. Mai jos este partea a doua a acestuia, dedicată spațiilor de antrenament în escaladă și bouldering din București.

Prima parte a acestui interviu poate fi citită aici.

Alex Codreanu (A.C.): Hai să trecem la alt subiect interesant, mai aproape de profesia ta de arhitect. Spune-mi te rog modul în care ai ajutat diferite panouri prin concept și prin geometrie.

Raluca Vișinescu (R.V.): Prima lucrare pe care am făcut-o a fost probabil în 2007 – 2008, pentru un eveniment în Piața Revoluției– Romanian Dry Contest – cățărare cu colțari și pioleți (dry tooling). Evenimentul a fost organizat de Andreea Burcea de la Vertical Spirit. Era momentul când dry tooling-ul și cățărarea pe gheață luau avânt la noi. În această primă implicare mai mult am desenat panoul; conceptul a aparținut Andreei, iar eu m-am ocupat numai de transpunerea lui în 3D și, evident, de aducere a unui inginer structurist care să se ocupe de partea lui structurală și ancorare. Panoul a fost folosit numai 3-4 zile, fiind construit cu structură cade schelă și ancorat cu greutăți și cabluri. Nu se putea funda în Piața Revoluției.

Au trecut niște ani până am fost solicitată din nou, tot de Andreea și Daniel Burcea. În sala de la Baicului, care exista deja și începea să se maturizeze, cei doi își doreau un panou care să fie destul de surplombat, destul de agresiv și care trebuia să închidă spatele sălii. Dacă restul panourilor erau simple pentru că erau liniare și ușor de construit, acesta avea o geometrie mai complicată din cauza poziției sale. După ce mi-au explicat ce vor am făcut un 3D al geometriei respective.Acest lucru m-a ajuta să înțeleg modularea pe panourile de placaj de 1,25 X 2,50 metri, geometria fiecărui panou în parte, fiecare punct din spațiu,distanțele, construcția propriu-zisă etc. Proiectul a pornit de la problema lor de a putea vedea în spațiu și a ține în mână o geometrie complexă, iar eu am intervenit cu instrumentele de software 3D pentru a oferi o imagine detaliată a proiectului.

Apoi a urmat panoul de boulder Carpatic. Aici discuția a pornit de la niște video-uri filmate în niște săli similare din Germania. Ne-am înțeles foarte bine, eu am venit în 3-4 zile cu prima propunere de concept. Pe ea s-au uitat Bogdan Dudău, Robert Cohn și Oliver Batâr și feedback-ul a fost imediat: „aaa, e foarte bine, o facem așa”. Le-am spus că nu îmi place zona de intrarea dinspre sala de escaladă, aspect la care ei mi-au dat mână liberă,menționând că ei sunt OK și cu prima propunere. Am schimbat-o până la urmă și am făcut un proiect final detaliat. Mi-a fost ușor să construiesc în condițiile în care nevoile celor de la Carpatic au fost bine exprimate, propunerea fiind acceptată foarte rapid.

A.C.: Un panou pleacă, evident, de la niște nevoi de cățărare, de antrenament, dar trebuie să aibă și un estetic și trebuie optimizat din punctul de vedere al materialelor folosite la construcție. Bănuiesc că un arhitect poate fi destul de frustrat de aceste îngrădiri. Ai prefera să vii cu propunere originală, care pleacă de 0, sau ți se pare mai comod să construiești pe baza unor cerințe specifice?

e cățărare, de antrenament, dar trebuie să aibă și un estetic și trebuie optimizat din punctul de vedere al materialelor folosite la construcție. Bănuiesc că un arhitect poate fi destul de frustrat de aceste îngrădiri. Ai prefera să vii cu propunere originală, care pleacă de 0, sau ți se pare mai comod să construiești pe baza unor cerințe specifice?

R.V.: Cred că în orice încercare de-a mea este bine să am niște cerințe specifice. Până la urmă încercarea nu este să ai o imaginație nemărginită, ci cu ceea ce îți imaginezi să îl faci fericit pe client. Să simtă: „a da, îmi place ce ți-ai imaginat”, sau „asta mi-am imaginat (și) eu” sau „nu mi-am imaginat asta, dar fără să știu, e ceea ce îmi doream”. În altă ordine de idei, eu sunt arhitect, prima treabă pe care am făcut-o când am proiectat panouri a fost să desenez cercuri, arce de cerc, dreptunghiuri de aur, proporții frumoase, iar panoul Carpatic are în gândirea lui toate acestea. Știu că un loc devine plăcut dacă respectă niște proporții, iar acestea trebuie să existe chiar și în panourile de cățărat. Pe urmă, evident, lucrurile țin și de experiența mea în cățărare, unde știu că anumite succesiuni sunt plăcute, alte succesiuni nu sunt folositoare, mai mult încurcă. Dar doar imaginația și experiența în cățărare nu îmi sunt suficiente; am nevoie de a nu imagina de 0. Constrângerile sunt bune.

A.C.: Vrei să te mai cațeri? Care este obiectivul tău în cățărare?

R.V.: Obiectivul, pe care îl zic mereu, este să mă mențin în formă suficient de mult și de bine pentru ca la 70 de ani să pot face 5C. Altfel, sigur că vreau să mă mai cațăr. Până la urmă am profesia mea, am cățărarea, am viața personală. Nu am niciodată timp egal pentru unele sau altele.Sunt momente în care una merge mai bine, alta merge mai prost. Cățărarea a avut și va avea momente în care este prima și numai atunci ajung să mă cațăr mai bine. Atât îmi doresc în continuare: să îmi mențin starea de sănătate pentru a mă putea cățăra. Când am mai mult timp liber, încerc să mă cațăr mai bine, dacă n-am timp, trag de mine să nu am căderi de formă foarte mari. Vreau să mă mențin pe termen lung. Țin la sportul ăsta, la liniștea din cap și forma fizică care mi le-a aduce; vreau să ajung la 70 de ani să mă cațăr în continuare.

A.C.: Ți-ar plăcea să te mai implici în proiectarea panourilor de escaladă?

R.V.: Da, clar, este unul din subiectele mele favorite, este hobby-ul meu. Ca arhitect, când propun o clădire, merg pe simplitatea formelor, îmi plac lucrurile minimaliste,care se integrează liniștit în locul în care sunt, care nu atrag atenția. Panourile de escaladă sunt, dimpotrivă, agresive, cu forme, cu culori. E fain să fac și altceva în afară de construcțiile mele cu unghiuri drepte, simple, cu puține materiale, cu puține culori, voit liniștite. Aici e o totală nebunie, o joacă… da, evident că îmi face plăcere să le proiectez și să mă cațăr pe ele.

A.C.: Sala Carpatic de bouldering de jos arată altfel în peisajul sălilor din București. Chiar mi-ar plăcea să mai văd panouri proiectate de tine.

R.V.: Mulțumesc.Acum există și alte săli, de exemplu sala nouă făcută de Jean (Viorel Ene), Blok Xdin Pipera, cu care eu nu am nicio legătură. Se vede că Jean (Viorel Ene) și Andrei Mosloc, chiar dacă nu sunt de meserie, lucrează cu programe 3D. Există acea vizualizare înainte de a face sala. Mi-au povestit că de designul interior s-au ocupat niște prieteni de-ai lor din Brașov, designeri, nu știu însă nume. Acest lucru se simte. Este, spre deosebire de alte săli, și nu mă refer aici la a voastră, inclusiv spre deosebire de ce a mai construit Jean înainte la Fabrica, un spațiu mai coerent gândit. Îmi place foarte mult și îi laud pentru designul ăla, e un spațiu care are o atmosferă, o formă. E plăcut și panoul propriu-zis. Și asta mă bucură: pe de o parte am făcut sala de la voi, pe care eu o numesc „capodopera” mea. Apropos, pot să iau și premii pe lucrările mele de arhitectură, însă nu sunt capodopere, aia e „capodopera” și mi-e foarte dragă. Dar pe de altă parte,fiecare sală care iese mai coerentă mai frumoasă, un spațiu mai plăcut, mai prietenos pentru clienți, înseamnă concurență între săli. În timp și celelalte săli de pe piață vor încerca să facă la fel, ori lucrul ăsta nu poate, din postura de client, decât să mă bucure. Nu pot decât să mă bucur că începe să fie din ce în ce mai fain, fie că este proiectul meu sau nu, nu asta e important.

A.C.: Crezi că putem vorbi de o evoluție a modului în care construim panouri? De exemplu, dacă neuitam la vechiul panou Carpatic de la Ecran Club, construcția se ghida exclusiv după funcționalitate. De ceva vreme am început să fim preocupați și de estetic. Sau greșesc?

R.V.: Așa era, și era o greșeală să nu ne preocupe esteticul pentru că, inclusiv traseele din natură, au estetică. Până la urmă proporțiile ne vin din natură; ce se întâmplă în natură are o logică. Există tratate matematice despre logica din natură traduse în seria lui Fibonacci și în alte exemple matematice; ele nu sunt invenții umane. În aceste condiții nu are sens doar să trântim niște forme, nici măcar atât de funcționale pe cât ne place să credem. La un moment dat o gândire estetică, inclusiv în cazul cățăratului, are răspunsuri funcționale. Primele trasee bătute sunt cele care au o anumită linie, care atrag. Deci nu este nici măcar funcțional doar să pui niște panouri și niște unghiuri la întâmplare.

În plus, starea de bine pe care ți-o poate da un spațiu te ajută să te concentrezi. Orice lipsă de armonie e un stres; în loc să te gândești cum să te cațeri mai bine, undeva în mintea ta apare întrebarea „ce mă deranjează aici, ori asta se simte. Este important ca spațiile să fie frumoase, plăcute, coerente, până la a nu le observa sau a le observa numai sub-conștient.

A.C.: Acum, la final, aș vrea să îmi spui ce crezi tu despre viitorul cățărării în România. Eu înțeleg din ceea ce mi-ai spus până acum că există un viitor, o evoluție a spațiilor de antrenament și o creștere a masei de cățărători. Tu ce părere ai?

R.V.: Da, crește și va crește. Discuția despre creșterea cățărării este însă legată și de creșterea României în general. În momentul de față (mai) avem de muncă, sunt destule lucruri care pun piedici dezvoltării de orice fel. Însă pe de altă parte am senzația că există o masă, nu știu dacă încă critică sau nu, de oameni care se implică în viața socială, în viața politică, în toate aspectele, ori asta însemnă, printre altele, și deschidere spre disciplină, deschidere către sport, deschidere către sănătate, deschidere către lucruri planificate și făcute mai deștept.  În aceste condiții, pe o situație economică bună, ne putem gândi și la a face sport.

Sunt optimistă. Deocamdată facem curățenie. După ce vor termina această etapă lucrurile se vor dezvolta sau vor începe să se dezvolte. Atunci va fi loc și de sport. Există oameni foarte faini. Până la urmă ultimii ani ne-au scos în față și mizeria, care până acum poate nu era expusă, dar și oameni foarte faini. Și-i vezi peste tot, inclusiv în sport. Din ce în ce mai mulți fac sport, inclusiv persoane cu dizabilități. Din ce în ce mai mulți vin la cățărat; există loc să se construiască săli de cățărat care nu mai sunt încropite cu fonduri mici precum acum 10 ani, ci sunt chiar spații faine. Există șanse; trebuie să ne suflecăm mânecile și să facem curățenie în tot ce însemnă viața în România, nu numai în sport. Sportul este o consecință a vieții noastre în România.

A.C.: Mulțumesc.

R.V.: Cu plăcere. Și succes.

Prima parte a acestui interviu poate fi citită aici.

Raluca Vișinescu are 47 de ani și este de profesie arhitect, iar de pasiune cățărătoare.

Studiile și le-a făcut la Staatliche Hochschulefür Bildende Künste–Städelschule, Frankfurt.

După terminarea studiilor a lucrat în diverse birouri de arhitectură, a predat peisagistică atât în Mincu, cât și în Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară, la Secția de Peisagistică din Facultatea de Horticultură.

În urmă cu 15 ani și-a deschis propria firmă de arhitectură, îmbinând viguros profesia cu pasiunea pentru escaladă și bouldering.

Adaugă un comentariu

Adresa dvs. de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *