Eu mă antrenez (și) aici. Interviu cu Raluca Vișinescu. Partea I-a

Azi există mai mulți arhitecți care se cațără. Acum 10 ani lucrurile stăteau altfel. Atunci Raluca Vișinescu era printre puținii arhitecți care își începea antrenamentele de escaladă la singurul panou de cățărare din București – Ecran Club.

Experiența ei în arhitectură a făcut să fie solicită la conceptul mai multor panouri de escaladă din România. „Capodopera” ei, așa cum singură o descrie, rămâne, deocamdată, sala de escaladă Carpatic din incinta SEMA Parc.

Raluca mi-a oferit un interviu amplu și deosebit de interesant. Prima parte a acestui este dedicată debutului Ralucăi în cățărare și interacțiunilor ei cu comunitatea de cățărători din București.

A doua parte a acestui interviu poate fi citită aici.

Alex Codreanu (A.C.): Când ai început să te cațeri?

Raluca Vișinescu (R.V.): Am început să mă cațăr în 2005 sau 2006, aveam 35 de ani și mergeam pe munte, în paralel cu ceva sport. Pe vremea aceea, după demisia de la firma unde lucrasem, o luasem pe cont propriu și predam în Mincu. Totul era foarte stresant pentru mine și se traducea în probleme cu tahicardii. Am căutat un sport pe care să-l fac în timpul săptămânii și am constatat că escalada este cel mai bun destresant.

A.C.: Te cățărai de nervi pe pereți.

R.V.: Exact. Cumva ăsta a fost principalul argument să mă cațăr. Mai ales la început îmi era foarte greu să mă cațăr, nu eram bună pentru asta, dar îmi omora stresul. Și ăsta este principalul lucru pentru care mă țin în continuare. Îmi și place, dar principalul motiv pentru care mă țin este că destresant mai bun ca escalada nu știu.

A.C.: Da, într-adevăr, este cea mai bună pastilă anti-stres.

R.V.: Da, da, da, exact.

A.C.: Unde te antrenezi în prezent?

R.V.: Fabrica, logic, locuiesc alături, Carpatic, pentru că acolo îmi e capodopera (râde) și Blok X, pentru că ajung destul de ușor, e fain locul și are program toată ziua.

A.C.: Când ai ajuns prima oară la stâncă?

R.V.: În primul an, din cauza unor chestii de familie, am ajuns destul de puțin la stâncă. Au tras de mine însă Neghiniță (Silviu Corciovei) și Ioni Mânzatu.

A.C.: La Ecran i-ai cunoscut?

R.V.: Da, toată lumea se antrena la Ecran pe vremea aia. Mi s-a părut foarte fain pentru că ei se cățărau mult mai bine decât mine. Eu eram un începător care se antrena constant, iar ei au început să-mi zică „vezi că ieșim la deep water solo”, „vezi să ieșim la stâncă”, „vezi că ieșim acolo …”. Mă apucasem prin ianuarie, februarie, în vară am ieșit destul de puțin, dar spre sfârșitul verii, după ce au început să tragă de mine, am ieșit prima oară în Sinaia cred. Pe urmă, în iarnă, a urmat un curs de bouldering cu Oliver Batâr și Andrei Nuțu, și pe urmă am fost cu ei și la Oituz și la Bisoca. Din anul următor am început să ies constant la stâncă.

A.C.: Super. Ai beneficiat și de o companie destul de selectă. Toți cei pe care i-ai menționat până acum cam știu ce fac.

R.V.: Da, dar … cam ăștia eram. Era puțină lume și lumea era selectă pentru că era puțină lume (râde copios). Ei sunt oamenii care se cațără în continuare.

A.C.: Se fac mai bine de 10 ani de când te cațeri. Simți că s-a schimbat ceva în metodele de antrenament și lumea care vine la panou?

R.V.: Mi-e destul de greu să zic asta pentru că pentru mine tot timpul cățăratul a fost luat cu destul de multă relaxare. Sigur, au fost moment în care m-am antrenat mai mult și mai bine, dar n-au fost atât de multe; nici obiectivele mele în cățărat n-au fost de performanță, și atunci partea cu sistemele de antrenament n-o prea știu.

Da, lumea s-a schimbat, sunt mult mai mulți care vin, am tot văzut oameni care se apucă azi și mâine se dau de 100 de ori mai bine decât mine, dar, na, la mine a fost și este cu relaxare.

Primele cursuri mai serioase, mai intense, pe care le-am făcut au fost cu Andrei Nuțu și cu Oliver Batîr. Nu cred să știu acum lucruri în plus peste acelea. Este tot genul ăla de informație, și în continuare îmi plac foarte tare traseele propuse de ei. Oli e foarte creativ. Desigur, îmi plac și traseele altora, sunt și alți oameni foarte creativi în a face trasee; nu mi se pare însă ceva schimbat fundamental în stilul de amenajare. E tot aceiași chestie, iar eu mă cațăr un pic mai bine, sau cel puțin citesc traseele un pic mai ușor, atâta tot.

A.C.: Din 2005, când exista doar Ecran Club, până acum, cum au evoluat spațiile de antrenament în București?

R.V.: Ecranul, din 2005 până când s-a mutat la SEMA, s-a dublat. Pe lângă creșterea suprafețelor de antrenament, au apărut oameni mai mulți la cățărat. Un moment de cotitură mi s-a părut venirea lui Nicolas Ecoffet la noi în țară. În momentul când a venit, se dădea pe niște trasee pe care nu le făcea mai nimeni altcineva, erau SF-uri pentru noi, restul. A venit și a bătut faleze întregi. Sunt zone de cățărat la stâncă în Tamina (n-a bătut-o singur, dar a fost dintre cei care au stat foarte mult acolo și a deschis zona), Moroeni, iarăși, i se datorează lui foarte mult (nu a bătut-o singur, dar a fost energia lui), niște locuri din Bulgaria. A contribuit foarte mult. Pe urmă am văzut cum ajunge să fie depășit de cățărătorii noștri, pe care i-a ridicat, inclusiv i-a învățat să bată trasee. A contat foarte mult asta pentru comunitatea alpină din România.

Tot datorită lui și ieșitul la stâncă a început să fie mult mai frecvent, mult mai serios. A adus, de asemenea, o viziune foarte curată în privința cățăratului, fără săpate, fără lipite și datorită lui a devenit populară această filozofie și la noi. Cu el m-am cățărat destul de mult inclusiv în străinătate; văzut întotdeauna că atunci când face un traseu nu „fură”, nu merge cu prima buclă asigurată, asigurarea topului se face la ultima mișcare, nu asigură de la 7 metrii mai jos. A adus niște principii de curățenie a sportului și într-o măsură le-a și impus. Acum avem oameni care sunt în asemeni lui. Nicolas Ecoffet a făcut o mare diferență în România.

A.C.: Revenind la spațiile de antrenament …

R.V.: Toate sporturile au crescut în România. Sunt mai multe săli de sport, a apărut concurența dintre ele și asta s-a simțit. Plus că Internetul, Facebook-ul, informația, vizionarea unor concursuri și săli din alte părți au contat în sensul că și noi ne-am dorit să fim ca ei, au devenit surse de inspirație. Am început să ieșim mai mult, ne-am cățărat în săli în alte părți, ne-am cățărat la faleze în alte părți, iar toate acestea s-au simțit și în sălile noastre.

A.C.: Cât de mult se apropie sălile noastre de cele din afară?

R.V.: Aș zice că destul de mult. Sunt săli care beneficiază de mult mai mulți bani și atunci sunt OUAU, dar sunt și orașe cu foarte bună tradiție în cățărat în care sălile cățărat de antrenament nu sunt cu mult mai OUAU decât ale noastre; dau aici un exemplu de țară cu o bogată tradiție în cățărare – Slovenia. În Ljubljana sălile de cățărare NU sunt superioare celor din București. E până la urmă și o chestiune financiară; te poți antrena și în niște săli care nu sunt fantastic de frumoase sau spectaculoase. Partea cu cât de frumoasă e sala ține foarte mult (și) de comercial. E un subiect care nu implică neapărat calitatea cățăratului, ci atragerea de clienți care s-ar putea să nu fie cei mai buni cățărători, ci doar buni platnici. Și atunci e altă poveste, așa că nu aș luat etalon drept OUAU, frumusețea, varietatea și dotările în identificarea celor mai bune săli de antrenament; s-ar putea ca niște săli foarte fruste să fie de fapt locurile tari de antrenament.

A.C.: La noi nu prea există subvenții sau finanțări pentru săli și atunci, evident, toate sălile de escaladă pentru a supraviețui trebuie să se susțină singure financiar. Există șanse reale în favoarea unui lobby pentru finanțarea unei săli dedicate performanței în escaladă?

R.V.: Cred că povestea este un pic diferită. Părerea mea este că, deși trebuie niște condiții minime pentru performanță, nu trebuie neapărat cele mai bune condiții; trebuie voință, trebuie o bază de selecție pentru oameni. Performanța nu stă atât de mult în calitatea sălii; trebuie să existe (și) servicii umane conexe care să facă posibilă înalta performanță: să există preparatori fizici, să existe fizioterapeuți, să fie tratate ușor și cât mai corect niște accidentări profesionale de genul unei tendinite sau a unei probleme la încheieturi; de asta ține performanța foarte mult. Trebuie să fie oameni foarte specializați în musculatură, în dozarea antrenamentelor, probabil trebuie medici sportivi care înțeleg particularitățile cățărării. S-ar putea la un moment dat să fie nevoie și de psihologi care au de-a face cu performanța. Așa că eu văd mai util un lobby pentru fonduri care să susțină performanța, dar nu-l văd în dotările construite și ale spațiilor. În momentul în care ai niște săli cât de cât OK, niște spații de antrenament decente, lucruri care în mare măsură există deja, cred că investițiile are trebui făcute pe partea umană și de știință sportivă.

A.C.: Consideri că strict ca  bază materială nu suntem mult sub ceilalți?

R.V.: Nu, diferențele mari NU sunt la acest capitol. Există însă diferențe mari de sistem. De exemplu în Germania, pentru acolo am locuit și am mulți prieteni, de 20 de ani escalada este unul dintre sporturile la alegere care se pot practica în școli. În Franța la fel. Poate nu în toate școlile, dar sunt destule școli în care se poate opta pentru escaladă. De aici vine o mare diferență; una e să ai la cele 2 milioane de locuitori ai Bucureștiului numai vreo 50 de copii care au dat pe la un panou de cățărat și să poți alege pentru performanță numai dintre aceștia și alta e să ai o bază de selecție de zeci de mii de copii care au încercat asta, cum se întâmplă în Germania și în Franța.

A.C.: Aș estima ca fiind mai mare numărul copiilor care au încercat escalada în București. Probabil câteva sute. Bineînțeles, nu frecvent, ci ocazional. Evident, acest număr este incomparabil mai mic decât al copiilor din Germania sau Franța.

R.V.: Da, pe de altă parte eu merg la mai multe săli și mi s-a întâmplat să văd aceiași copii î mai multe locuri și atunci nu știu cât de mult i-aș aduna. Nu îmi dau seama câți sunt, poate câteva sute. Oricum, este mică baza de selecție față de alte țări. Ori aceasta este un parametru esențial în performanță. Să nu uităm, de asemenea, de tradiția sportivă a țărilor respective. La noi în week-end vezi oamenii la grătare, acolo îi vezi pe biciclete, mergând la munte, alergând. Începe să crească și la noi apetitul pentru mișcare, nu mai suntem chiar atât de rău cum eram acum 10 ani, însă tradiția sportivă este totuși mică, și în momentul în care copiii n-au niște părinți care fac sport, nu au niște modele în acest sens, este mică probabilitatea ca ei se vor ține de sport și vor fi foarte conștiincioși și disciplinați în această direcție.

A.C.: Concluzia este că baza materială există, dar nu avem capacitatea de a colecta suficienți practicanți pentru că sistemul nu este gândit pentru asta. Cum ți se pare nivelul de know-how când vine vorba antrenament? Este maniera noastră de antrenament aliniată la cei care au rezultate mai bune decât noi? Trebuie să recunoaștem că în acest moment escalada românească nu strălucește prin rezultate la nivel internațional.

R.V.: Iarăși nu stăpânesc foarte bine acest subiect, însă senzația mea este că facem multe după ureche. Știu altceva. Că în 2013 am început să am probleme la genunchi. Probleme mari, din cauză că tot amânam să merg la doctor, ajunsesem să am genunchii cât trunchiul unui copac și abia puteam să cobor niște scări sau să merg. M-am dus la un chirurg ortoped care, după RMN, mi-a zis că nu e de operat. Altceva în schimb nu a mai știut să zică. Urma să revin după niște luni, timp în care nu făceam mare lucru.

După ceva timp am avut norocul, absolut din întâmplare, să văd pe net că la Medsana venea un medic sportiv grec, specializat pe volei, chiar medicul sportiv la clubul de volei Panathinaikos Atena. M-am dus la consult și mi-a zis că într-adevăr, nu eram de operat și mi-a recomandat un program alcătuit din fizio, kineto și bazin. Ce vreau să zic este că mi-a luat foarte mult să găsesc soluții pentru genunchi, ceea ce e o problema care se vede inclusiv în antrenamente; din cauza lipsei de know-how și a experienței în medicină sportivă îți ia mult timp să afli ce ai de făcut în recuperare și / sau antrenament. Asta însemnă performanță mai puțină.

Ca și cățărătoare a trebuie să apelez la alte sporturi. Cei din handbal, și se vede aici ca facem mare performanță, știau foarte bine ce trebuie făcut, ca atare m-au pus pe picioare foarte repede. După ce am făcut bazin, fizioterapie și am început kinetoterapia la ei, m-au trimis cu program la sala de forță. A fost cel mai dur program de antrenament pe care l-am avut vreodată, extrem de dur, pentru că ca să îți poți reface mușchii trebuie să muncești extraordinar de mult. Mentalitatea de performanță împrumutată de la ei „te ții de sport, nu te lași de asta” s-a simțit. În 2 luni eram OK, iar din 2013 încoace nu am mai avut probleme. Am învățat ca trebuie să îmi țin mușchii în formă.

Am plecat de la ei cu următorul program: 2 luni numai sală de forță, apoi 1 lună sală de forță combinată cu cățărare, apoi numai cățărare. Dacă simțeam că picioarele nu sunt OK, trebuia să revin în sala de forță. Nu în ultimul rând, dacă voiam să fiu OK pe termen lung, trebuia să mă antrenez de minim 2 ori pe săptămână și niciodată să nu fac pauze mai lungi de 1 săptămână. Motivul? Eșecul de a avea musculatura în formă ar fi pus un stres suplimentar pe articulații. Mușchii susțin articulația, depărtează oasele, fac ca frecările să fi mai mici, lucruri care pot fi extinse la orice parte a corpului. De exemplu, în momentul în care avem musculatura dezvoltată, șira spinării este ținută mai bine, tasările devin mai puțin problematice, etc. Asta am învățat de la ei: dacă nu mă țin de sport ajung la bisturiu, iar bisturiul poate fi amânat numai prin exercițiu.

În partea a doua și ultima a acestui interviu Raluca Vișinescu vorbește despre panourile din București.

Raluca Vișinescu are 47 de ani și este de profesie arhitect, iar de pasiune cățărătoare.

Studiile și le-a făcut la Staatliche Hochschule für Bildende Künste–Städelschule, Frankfurt.

După terminarea studiilor a lucrat în diverse birouri de arhitectură, a predat peisagistică atât în Mincu, cât și în Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară, la Secția de Peisagistică din Facultatea de Horticultură.

În urmă cu 15 ani și-a deschis propria firmă de arhitectură, îmbinând viguros profesia cu pasiunea pentru escaladă și bouldering.